Sinaxar 12 Mai

Sinaxar 12 Mai

În aceastã lunã, în ziua a douãsprezecea, pomenirea celui între sfinþi, pãrintele nostru Epifanie arhiepiscopul Salaminei Ciprului.

Marele ºi minunatul Epifanie a fost din þara Feniciei, din þinutul Elefterapolei. ªi fiind bine crescut în casã, dupã cum este obiceiul la oamenii sãraci ºi plugari, el a strãlucit cu fapta bunã cea cãtre Dumnezeu ºi s-a ridicat la înãlþimea cea desãvârºitã a petrecerii celei binecredincioase. Cãci pãrinþii sãi fiind evrei, au rãmas în slujba ºi în umbra Legii ºi n-au putut sã vadã lumina harului. Iar el a alergat la credinþa cea adevãratã a lui Hristos, aflând o micã pricinã. Cãci tãmãduindu-i un creºtin, Cleovie, rana ce pãtimise, cãzând de pe un asin ce încãlecase, atunci sfântul a luat îndoialã în cugetul lui ºi nu se îngrijea mult de slujba Legii.

ªi dupã aceea aflând pe un oarecare monah, anume Luchian, îl vãzu vorbind cu un sãrac, care cerea milostenie, cãruia i-a dat ºi acoperãmântul sãu, adicã rasa, ºi îndatã acel Luchian a fost îmbrãcat de sus cu veºmânt alb. Care lucru vãzându-l Epifanie, a trecut la credinþa creºtineascã. ªi a primit sfântul Botez de la episcop. Iar minunile ce a fãcut de atunci este cu anevoie a le povesti cineva cu amãnuntul. Atât numai trebuie sã spunem: cã fiind foarte tânãr de vârstã, ºi primind credinþa în Hristos, îndatã s-a fãcut cu cuviinþã monah, ºi a întrecut pe toþi cei de vârsta sa, cu rãbdarea ºi cu trudele cele pustniceºti. ªi ajungând la plinirea arhieriei, dupã ce fãcuse petrecere pustniceascã ºi mulþime de minuni ºi tãmãduiri la mulþi bolnavi, în vremea cea de pe urmã dupã preoþie, a fãcut mulþime de scrieri ºi a învãþat pe toþi învãþãtura drept-mãritoare, pentru care a avut multe de suferit din partea ereticilor.

Deci trãind ani o sutã cincisprezece ani ºi trei luni, precum însuºi el a rãspuns cãtre Arcadie împãratul ce-l întrebase, ºi-a dat sufletul cãtre Domnul. Însã nu în scaunul sãu, ci întorcându-se de la Constantinopol la Cipru, eparhia sa, dupã cum a scris marele cãtre dânsul, cã adicã nu va ajunge la scaunul sãu, fiindcã din prostimea inimii, ºi sfântul acesta se unise cu aceia ce au izgonit pe dumnezeiescul Ioan Gurã de Aur; deci a rãspuns ºi dumnezeiescul Epifanie marelui Hrisostom cum cã nici el nu va ajunge sã meargã la locul unde îl vor izgoni. Pentru aceasta s-au ºi împlinit proorociile amândurora.

Si-a dat sufletul in mâinile lui Dumnezeu pe corabie, in ziua de 12 mai 403, dupa ce a lasat cu limba de moarte ucenicilor sai sa pastreze credinta dreapta si sa nu se lase atrasi de bogatie si de bârfa. La sosirea corabiei la Salamina popor mult, cu lumânari în mâini îsi astepta pastorul, si l-au însotit cu lacrimi pâna la catedrala sa, unde o mare parte a populatiei Ciprului a venit sa-l venereze timp de 7 zile.

Cultul sfântului Epifanie s-a raspândit cu repeziciune, iar mormântul sau a ramas pâna azi unul din locurile de pelerinaj cele mai importante din insula Ciprului, al carei patron este, împreuna cu safântul apostol Barnaba.

Tot în aceastã zi, pomenirea celui dintre sfinþi, pãrintele nostru Gherman, patriarhul Constantinopolei.

Acest pãrinte al nostru Gherman a fost fiul lui Iustinian Patriciul, care era bãrbat luminat ºi vestit în zilele împãratului Heraclie, ocârmuind multe domnii sub stãpânirea lui Iustinian Patriciul, fiind lãudat de sfatul împãrãtesc pentru faptele lui cu desãvârºire bune ºi pentru dreapta credinþã, a fost zavistuit de nepotul lui Heraclie, adicã de Constantin Pogonatul ºi omorât, iar feciorul lui, sfântul Gherman, fiind foarte mic, a fost castrat ºi rânduit în clerul bisericii celei mari din Constantinopol.

Acesta socotind ceea ce i s-a întâmplat ca o aflare folositoare, s-a dat la citirea dumne-zeieºtilor Scripturi. ªi suindu-se ºi sporind spre multã cunoºtinþã cu ascuþimea firii sale, ºi cu cele de-a pururea osteneli ºi îndreptându-ºi bine viaþa sa, a fost hirotonit episcop bisericii Cizicului, neluând însã fieºtecum treptele, ci cu orânduialã. Dupã aceea, trebuind bisericilor ocârmuire înþeleaptã, a fost trecut din Cizic la scaunul cel mare al Constantinopolului, unde bine purtând cârma ºi îndreptând poporul lui Dumnezeu cu multe învãþãturi ºi tâlcuind cele mai adânci ºi cu anevoie de priceput pãrþi ale Scripturii, ºi luminând bisericile credincioºilor cu prãznuitoare cuvinte ºi laude, ºi îmblânzind ºi îndulcind greutatea ºi asprimea privegherilor cu versuri ºi cu cântãri.

Iar Leon Isaurul, þinând împãrãþia creºtinilor tirãneºte, a început întâi a huli asupra lui Dumnezeu, ºi s-a apucat a ocãrî sfintele icoane, ºi nici nu asculta cele mai bune dovediri ce se fãceau din Sfintele Scripturi, cum cã trebuie a se da cinste ºi închinãciune sfintelor icoane, ci încã a ars ºi cãrþile care erau scrise spre ajutorul sfintelor icoane. Din aceasta cunoscând sfântul cã învãþa pe un surd ºi fãrã de ruºine ºi ne-priceput, punându-ºi omoforul pe sfânta masã, a ieºit din Patriarhie, ºi mergând la pãrinteasca sa casã ce se zicea a lui Platanie, acolo sta în liniºte. ªi în bune bãtrâneþi viaþa ºi-a sfârºit, trecând peste nouãzeci de ani, iar sfintele lui moaºte nu numai când erau aduse la îngropare au vindecat pe mulþi de feluri de boli, ci ºi dupã îngropare izvorãsc totdeauna vindecãri celor ce cu credinþã se apropie de ele. Deci le-au îngropat în sfânta mânãstire a locului. ªi se face praznicul lui în sfânta bisericã cea mare.

Tot în aceastã zi, pomenirea sfântului noului mucenic Ioan Valahul (Românul).

Acest sfânt mucenic a fost din Þara Româneascã, nãscut din pãrinþi de bun neam ºi binecredincioºi, pe la anul Domnului 1644, adicã în vremea stãpânirii binecredinciosului domn Matei Basarab. La câþiva ani dupã ce acesta s-a mutat la Domnul (+ 1654), a venit la domnie în aceastã þarã Mihail Radu (zis Mihnea al III-lea), care, ne mai putând prididi cu plata haraciului ºi a birurilor grele cerute de stãpânitorii turci, s-a rãzvrãtit împotriva acestora, plãnuind sã se uneascã cu voievozii þãrilor creºtine din jur ºi sã scape þara sa de sub robia turceascã. Dar sultanul turcesc Mahomed al IV-lea a trimis atunci împotriva lui oaste mare de turci ºi de tãtari, care au biruit pe Mihnea ºi au fãcut, ca ºi alte dãþi, prãpãd ºi pustiire mare în biata þarã, arzând, prãdând ºi omorând, iar la ieºirea din þarã au luat cu ei ºi o mare mulþime de robi dintre români, trecându-i peste Dunãre.

Acestea se petreceau în toamna anului 1659. Iar între cei robiþi atunci s-a aflat ºi un tânãr, cu numele de Ioan, care nu avea decât 15 ani. Pãrinþii lui, cãrora nu li se ºtie nici numele ºi nici locul unde au trãit, îl crescuserã cu grijã, în frica lui Dumnezeu, ºi în iubirea de þarã ºi de credinþa strãmoºeascã. Pe deasupra, era voinic ºi chipeº; frumuseþea lui feciorelnicã atrãgea privirile tuturor, încât, pe drumul cãtre Istanbul, un oºtean turc mai bogat l-a cumpãrat cu gând spurcat, vrând sã-l sileascã spre pãcatul blestemat al sodomiei. Dar tânãrul s-a împotrivit cu scârbire ºi în vãlmãºeala luptei cu spurcatul agarean, l-a rãpus, încercând sã fugã. Fiind prins, a fost legat din nou ºi dus la Istanbul, unde l-au dat femeii turcului ucis; aceasta l-a dus în faþa vizirului sã-l judece, ºi acolo tânãrul a mãrturisit fãrã înconjur adevãrul. Vizirul l-a predat atunci femeii vãduve, pentru ca ea sã facã cu dânsul ce va voi.

Stãpâna tânãrului nu i-a luat capul, ci vãzându-l voinic ºi bun de muncã l-a pus la început printre slugile sale; dar vãzându-l preafrumos la înfãþiºare, s-a aprins de drãceascã poftã pentru el, ca oarecând femeia lui Putifar din Egipt pentru Iosif cel preafrumos ºi înþelept. Dorindu-l cu înfocare, a încercat la început sã-l ademeneascã cu tot felul de fãgãduinþe, spunându-i cã îl va lua de soþ dacã el s-ar lepãda de credinþa creºtinã ºi s-ar face mahomedan. Dar el s-a împotrivit cu tãrie uneltirilor acestei noi Dalile ºi a rãmas nestrãmutat în credinþa pãrinþilor lui ºi în curãþia trupeascã. Iar ea vãzând cã nimic nu izbuteºte, s-a înfuriat ºi l-a dat eparhului (mai-marelui cetãþii), ca sã-l pedepseascã pentru uciderea soþului ei. Acesta l-a azvârlit în temniþã, supunându-l la înfricoºãtoare chinuri; femeia venea zilnic la temniþã, încercând necurmat sã-l înduplece pe Ioan sã-i facã voia, nãdãjduind cã ceea ce nu izbutiserã fãrãdelegile ei, vor face ameninþãrile ºi chinurile. Dar viteazul tânãr nu s-a lãsat biruit nici de grozãvia chinurilor, pe care le-a îndurat cu bãrbãþie ºi cu ajutor de sus, rãmânând pânã la sfârºit, ca un tare diamant, neclintit în credinþa creºtinã.

Vãzând, aºadar, femeia ºi prigonitorii cã în zadar se ostenesc, au cerut vizirului sã-l dea pe tânãr la moarte. ªi scoþându-l din temniþã, cãlãii l-au dus spre o margine a Istanbulului, la locul numit pe atunci Parmak-Kapi (adicã Poarta Stâlpului), lângã Bezesténi (adicã piaþa marelui bazar al neguþãtorilor); aici i-a pus gâtul în ºtreang ºi l-au înãlþat în spânzurãtoare, omo-rându-l, în ziua de 12 ale lunii mai, într-o vineri înainte de Înãlþarea Domnului, din anul mântuirii 1662.

Aºa a trecut cãtre veºnicele locaºuri tânãrul mucenic român Ioan, în primãvara vieþii sale, când avea numai 17 sau 18 ani. Trupul sãu feciorelnic va fi fost aruncat în apele Bosforului sau poate a fost îngropat de creºtini cucernici în vreun loc din jurul Istanbulului, unde numai Dumnezeu ºi sfântul însuºi ºtie. Iar istoria scurtei dar pilduitoarei sale vieþi a aºternut-o în scris marele învãþat grec Ioan Cariofil din Istanbul, care a trãit pe vremea sfântului, fiind martor al pãtimirilor lui.

Cu ale lor sfinte rugãciuni, Doamne, miluieºte-ne ºi ne mântuieºte pe noi. Amin.