Cuvioşii Părinţi Varsanufie şi Ioan

Cuvioşii Părinţi Varsanufie şi Ioan din Gaza
(29 februarie)


(Alcătuirea acestea vieţi s-a făcut, după Sinaxarul Sfintei Mănăstiri Simon-Petra din Muntele Athos şi după volumul XI din Filocalia românească a Părintelui Dumitru Stăniloae, de cel mai mic între preoţi Constantin G.)

Sfîntul Varsanufie era de origine din Egipt şi a îmbrăţişat viaţa ascetică încă din tinereţe. Trecînd într-o zi pe lîngă un hipodrom unde se desfăşura una din acele deşarte întreceri care dezlănţuiau patimile privitorilor, el îşi zise: “Iată cum fiii diavolului luptă cu atîta zel; cu cît mai mult trebuie să alergăm noi, fiii Împărăţiei, pentru a cîştiga biruinţa!” Atunci el s-a dus în Palestina, unde a intrat sub ascultarea şi călăuzirea unui bătrîn numit Marcel. Apoi, urcînd din treaptă în treaptă pe scara desăvîrşirii, se retrase prin diferite chilii singuratice pentru a se dedica, departe de oameni, rugăciunii contemplative. Ajungînd să dobîndească curăţia inimii şi desăvîrşita nepătimire, s-a dus în mănăstirea avei Serid, aproape de Gaza, şi s-a aşezat într-o chilie mai izolată, puţin în afara mănăstirii, fără să primească pe cineva timp de peste cinci-zeci de ani. Numai ava Serid venea şi îi aducea, o dată pe săptămînă, Sfintele Taine şi hrană: trei pîini şi puţină apă.

Fericitul bătrîn era adesea dăruit cu lacrimile mîngîierii şi înălţat la contemplări sfinte, încît de multe ori uita să mănînce şi să bea pînă la săptămîna următoare. Grăia despre el însuşi ca şi cum ar fi vorbit despre altcineva: “Fiul lui Dumnezeu îmi este martor, ştiu de un om aici în mănăstire, care poate rămîne fără nici un fel de hrană sau băutură, şi fără hrană pînă la venirea Domnului. Nu-i lipseşte nimic din toate acestea, pentru că hrana lui, băutura lui, haina lui, veşmîntul lui, sînt Duhul Sfînt”. Cu prilejul acestei vizite săptămînale a egumenului, el dicta lui Serid învăţături pentru fiii lui duhovniceşti, călugări şi mireni, care, prin scrisoare întrebau spre lămurirea a tot felul de subiecte: despre viaţa duhovnicească, cum să se poarte în legăturile cu semenii, asupra unor înţelesuri tainice ale Sfintei Scripturi, despre sfintele dogme, sau chiar privind unele detalii ale vieţii zilnice. Cînd Varsanufie începu să dicteze asemenea scrisori lui Serid, acesta neaducînd cu sine ceva de scris, se tulbură gîndind că nu va putea să-şi aducă aminte atîtea cuvinte. Bătrînul îi ghici gîndul, faţa îi străluci ca focul şi îi spuse: “Mergi şi scrie şi nu te teme. Dacă ţi-aş spune zeci de mii de cuvinte ca să le scrii, Duhul lui Dumnezeu nu te va lăsa să scrii nici mai multe, nici mai puţine decît ţi-am spus, chiar dacă ai voi; ci, îţi va conduce mîna ca să scrii acestea întru aceeaşi rînduială” (Scrisoarea I-a).

Întemeiat pe piatra smereniei şi avînd, prin neîncetată amintire a lui Dumnezeu, desăvîrşita seninătate a inimii, era plin de iubirea divină pe care, după chipul iubirii lui Dumnezeu-Tatăl, o revărsa din inima lui asupra tuturor celor care i se adresau. Retragerea lui nu însemna dispreţ faţă de oameni, ci, dimpotrivă, se comporta faţă de toţi cu atenţia şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu însuşi. El îi încuraja, prin cuvintele şi sfaturile scrise care ajungeau la ei; îi mîngîia, îi mustra, împărtăşindu-le bucuriile şi durerile, acoperindu-le greşelile şi luîndu-le asupra lui: “Eu socotesc drept ale mele cîştigurile şi foloasele fiecărui om şi ale fiecărui suflet – scria el -, de aceea cu bucurie şi arzînd mă dăruiesc jertfelnic pentru sufletele voastre, cum bine ştie Dumnezeu, singurul cunoscător al inimilor noastre” (Scrisoarea a 3-a). Prin rugăciunea şi învăţătura sa, Sfîntul Varsanufie le oferea fiilor săi duhovniceşti viaţa cea adevărată, aşa cum Dumnezeu-Tatăl dă viaţa Fiului Său, şi le făgăduia că în ziua Judecăţii el se va înfăţişa cu toată încredinţarea înaintea Scaunului de judecată a lui Dumnezeu şi va zice cu glas strălucitor, spre uimirea Îngerilor şi a tuturor Puterilor Cereşti: “Iată eu şi fiii care Mi i-a dat Dumnezeu” (Scrisoarea 117).

Cu asemenea încredinţare acest om dumnezeiesc dezlega în numele lui Dumnezeu păcatele celor ce i se mărturiseau lui. El vestea, de asemenea, viitorul şi vindeca bolile ucenicilor săi. Numeroşi au fost cei care şi-au redobîndit astfel sănătatea ori au fost izbăviţi în lupta cu patimile, punîndu-şi pe cap acoperămîntul lui, sau atingînd lucruri pe care el le trimitea în dar. Însă dintre toate aceste daruri pe care i le împărtăşea Duhul Sfînt, cel mai mare era acela al desluşirii gîndurilor sau al dreptei socotinţe şi al învăţăturii duhovniceşti, pentru că aceste daruri rămîn lucrătoare prin veacuri pînă în zilele noastre pentru toţi cei care citesc cu evlavie cartea Scrisorilor lui de călăuzire duhovnicească. Duhul pe care Sfîntul Varsanufie îl comunica ucenicilor este acea lege a libertăţii care se dobîndeşte prin lepădarea de toată grija cea lumească, murind sieşi precum şi oricărei făpturi, pentru a se dărui pe de-a-ntregul sălăşluirii lui Dumnezeu în minte, în bucurie şi încredere.

Odată cu aceasta el îi învăţa pe fraţi să nu se preţuiască sau să se măsoare pe ei înşişi, ci să aducă tot timpul rugăciuni de mulţumire înaintea lui Dumnezeu pentru întărirea şi ridicarea din slăbiciunile noastre. El nu se ruşina să-şi mărturisească ucenicilor luptele pe care a trebuit să le ducă înainte să ajungă la starea de odihnă “faţă de grijile şi necazurile produse de marea alipire de lume, care ne ţine într-o agitaţie chinuitoare”, dar rămînea întotdeauna într-o deosebită reţinere în a-şi mărturisi harurile pe care Dumnezeu i le încredinţa. Uneori totuşi îşi îngăduia mărturia răpirilor şi extazelor lui, spunînd, de pildă, că el cunoştea un om care suise pînă la al şaptelea cer, sau scriind: “Grăiesc înaintea Lui şi nu mint, căci ştiu pe un rob al lui Dumnezeu între oamenii de acum, în această vreme şi în acest loc binecuvîntat, care poate scula morţi întru numele Stăpînului nostru Iisus Hristos, şi poate alunga demoni şi vindeca boli de nevindecat, care poate opri şi războaie, poate închide şi deschide cerul ca Ilie. Căci totdeauna are Domnul slugi adevărate, pe care nu le mai numeşte slugi, ci fii (Gal. 4,7). Şi, precum a lucrat prin primii Săi ucenici, aşa poate lucra şi prin cei de acum” (Scrisoarea 90).

Astfel, cînd o ciumă teribilă avea să pustiască Imperiul Roman, în 542-543, s-a stăruit pe lîngă marele bătrîn să se roage pentru lumea în pericol. El descoperi atunci, tainic, că era unul din acei “trei bărbaţi desăvîrşiţi înaintea lui Dumnezeu care au întrecut măsura omenească şi au primit puterea să lege şi să dezlege. Ei stau drepţi, neclintiţi mijlocitori, ca să nu nimicească dintr-o dată lumea, ci, prin rugăciunile lor, să o certe cu milostivire. Şi li s-a spus lor că pentru puţin timp va mai dura mînia”. Şi adăugă: “Deci, rugaţi-vă împreună cu ei. Iar rugăciunile acestor trei, grăia el, se întîlnesc la intrarea în jertfelnicul de sus al Părintelui Luminilor. Şi se bucură, veselindu-se împreună, în cele cereşti. Dar cînd privesc la pămînt plîng şi se tînguiesc şi jelesc împreună pentru relele ce le fac, stîrnind mînia lui Dumnezeu. Aceştia sînt Ioan din Roma, Ilie din Constantinopol şi un altul din eparhia Ierusalimului. Şi cred că vor dobîndi mare milă. Da, vor dobîndi. Amin” (Scrisoarea 569).

Dar, cu toate aceste dovezi ale harului lui Dumnezeu, starea de retragere a sfîntului bătrîn atrăgea bănuielile unor călugări slăbănogi la rîvnă, care cugetau în sine că Serid inventase existenţa zăvorîtului pentru a-şi aşeza mai bine autoritatea lui. Atunci, Sfîntul Varsanufie hotărî să-şi deschidă pentru o singură dată uşa chiliei. El îi primi pe toţi fraţii cu blîndeţe, le spălă picioarele şi apoi se retrase. După cîţiva ani, Varsanufie lăsă chilia sa altui bătrîn credincios şi desăvîrşit ucenic despre care el spunea: “Pentru viaţa fiului meu iubit, smerit şi ascultător, care nu face decît una cu mine şi care a renunţat întru totul, pînă la moarte, la toate voile sale, ce să spun? Domnul a zis: Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl (Ioan 14,9). Şi el a zis: Orice ucenic desăvîrşit va fi ca Învăţătorul său (Luca 6,40)”.

Într-adevăr, Sfîntul Ioan ucenicul urma în toate felul de viaţă al lui Varsanufie. El dobîndise pînă la cea mai înaltă măsură, darul vederii duhovniceşti şi al profeţiei, încît nu mai avea nevoie să vadă sau să scrie părintelui său duhovnicesc pentru a comunica cu el şi a-i împărtăşi toate gîndurile. De aceea a fost supranumit profetul. Ca şi Varsanufie, el comunica prin scrisori cu ucenicii săi, prin mijlocirea mai întîi a avei Serid şi apoi a Sfîntului Dorotei (care se pomeneşte la 13 august). Păstrînd şi el o pace netulburată, întemeiată pe sfînta smerenie şi pe necontenite lacrimi, el nu învăţă decît în umbra marelui său bătrîn, tîlcuind răspunsurile lui, dînd îndrumări mai practice sau întărind ucenicii într-o credinţă neclintită, zicîndu-le: “Bine vă este ca doi să se roage pentru voi, căci doi sînt mai puternici decît unul singur” (Scrisoarea 783). Dacă vreunul voia în chip ispititor să pună la încercare dreapta judecată a celor doi bătrîni adresîndu-i lui Ioan aceiaşi întrebare ca şi lui Varsanufie, profetul păstra tăcerea sau îi sfătuia să urmeze în toate învăţătura marelui bătrîn. Cînd era întrebat Varsanufie, el răspundea: “Fă cum ţi-a spus fratele Ioan. Dumnezeul lui Varsanufie şi al lui Ioan este Unul şi Acelaşi” (Scrisoarea 224).

În al 18-lea an al retragerii lui Ioan, Părintele Serid s-a săvîrşit din această viaţă, lăsînd conducerea, în mod succesiv, tuturor fraţilor. Sfîntul Varsanufie s-a retras atunci la o mai desăvîrşită liniştire, iar Ioan vesti că şi el îşi va sfîrşi petrecerea pămîntească peste o săptămînă. Călugării, întrecîndu-se în smerenie, au renunţat rînd pe rînd la succesiune şi, în sfîrşit, după rînduiala dată de Ioan – care tocmai confirma o prezicere a lui Varsanufie – a fost ales, într-un glas, un oarecare Elian, care de curînd părăsise lumea intrînd în cinul monahal. Înspăimîntat de sarcina care i se cerea, el îl rugă stăruitor pe Ioan să mai rămînă între călugări două săptămîni, pentru a-l învăţa cu de-amănuntul cum să ocîrmuiască mănăstirea. Profetul se învoi şi rămase încă două săptămîni în viaţă (Scrisoarea 576-598).

Scurgîndu-se acest soroc, chemă toţi fraţii la el, îi îmbrăţişă pe fiecare, apoi îi trimise în pace pentru a-şi încredinţa tainic sufletul lui Dumnezeu. Nu se cunoaşte cum şi cînd Sfîntul Varsanufie şi-a sfîrşit petrecerea sa pămîntească. Cum 50 de ani mai tîrziu se socotea că este încă în viaţă, Patriarhul Ierusalimului a dispus să se deschidă chilia sa; dar a izbucnit atunci un foc care a învăluit adunarea. (Cititorule, fă bunătate şi mă pomeneşte în rugăciunile tale.)