Cuviosul Malh

Viaţa Cuviosului Malh
(26 martie)

Cuviosul Malh a fost în tinereţile sale lucrător de pămînt în satul Maroniei care se află ca la 30 de stadii de Antiohia Siriei, fiind singurul fiu la părinţi, pe care, voind să-l aibă moştenitor al casei, îl sileau spre a se căsători. Iar el le răspundea: “Voiesc să fiu monah, mai bine decît mirean”. Deci, tatăl cu îngroziri, iar mama cu îmbunări, îl sileau spre căsătorie, însă el a fugit pe ascuns, lăsînd casa, părinţii şi însurătoarea, pentru dragostea lui Dumnezeu. Ducîndu-se în locuri pustii, care sînt între Imo şi între Viria, a găsit acolo o mînăstire cu monahi plăcuţi lui Dumnezeu şi s-a dat la învăţătura acelora. Apoi vieţuia, deprinzîndu-se în mona-hiceştile nevoinţe, cu osteneli şi cu postiri omorîndu-şi patimile trupeşti.

După mulţi ani, auzind că murise tatăl său, i-a venit în gînd să se ducă în patria sa şi să mîngîie pe maica sa, fiind văduvă, şi gîndea să-şi vîndă averile. O parte să o împartă la săraci, alta la mînăstiri, iar o parte s-o ţină spre a sa trebuinţă.

Egumenul, înştiinţîndu-se despre acea socoteală a lui, a început a-l sfătui, spunîndu-i că aceea este ispită diavolească, şi sub chipul unui lucru bun se află meşteşugirea vechiului vrăjmaş, cum zice Scriptura: “Cîinele s-a întors la a sa vărsătură”. În acest chip, mulţi monahi s-au amăgit, pentru că diavolul niciodată nu se luptă arătat cu cineva. Şi punea egumenul înaintea lui Malh multe feluri de istorii din cărţi, aducîndu-i aminte despre Adam şi Eva, care prin nădejdea dumnezeirii au fost împiedicaţi de diavol şi s-au lipsit de rai. Egumenul, văzînd că nu poate să-l înduplece, a căzut la picioarele lui, rugîndu-l să nu-şi lase pe duhovniceştii săi fraţi, nici să se piardă pe sine însuşi şi să nu caute înapoi, cînd pune mîna pe plug; însă el, neascultînd deloc pe egumen, s-a dus din mînăstire.

Atunci egumenul l-a petrecut cu lacrimi, ca pe un mort la îngropare, şi despărţindu-se de el i-a zis cel de pe urmă cuvînt: “Te văd, fiule, însemnat cu semnul satanei; pricinile despărţirii tale de noi acum nu le mai întreb, răspunsurile tale nu le primesc; oaia cea ieşită din ogradă, îndată se va face mîncare lupilor”. Şi astfel s-au despărţit, şi Malh s-a dus în calea sa. Iar nu departe de pustia aceea era un drum mare de obşte care mergea de la Viria la Edesa, spre care adeseori năvăleau saracinii arabi.

Călătorii care voiau să meargă pe acolo se adunau împreună mulţi, căci de s-ar fi întîmplat saracini, aceştia să nu vină la ei, văzînd mulţimea lor. Şi era Malh cu nişte călători, care se aduna-seră ca la şaptezeci la număr, între care erau şi cîteva femei. Şi mergînd ei împreună pe calea aceea, iată deodată o mulţime de ismailiteni înfricoşaţi la chip, jumătate goi, s-au arătat înarmaţi ca la război şi, sărind asupra acelor călători, i-au prins pe toţi pînă la unul, împreună şi cu Malh, şi i-au dus în robie.

Atunci Malh, cunoscînd că gîndul său a fost deşert, prin amăgirea vrăjmaşului, se căia; căci, neascultînd sfatul egumenului, s-a despărţit de duhovniceasca adunare şi s-a lipit de mireneasca însoţire şi cu aceea a căzut în robia barbarilor. Dar era tîrzie căinţa, pentru că cel ce voise să fie moştenitorul averilor părinteşti a rămas moştenit el singur de saracini.

Deci saracinii împărţindu-şi robii, monahul Malh împreună cu o femeie s-au cuvenit unui arap, care i-a pus pe amîndoi pe o cămilă şi s-au pornit în grabă spre casă. Şi, cămila mergînd repede, Malh se ţinea de femeie ca să nu cadă şi astfel au alergat în calea aceea. Hrana lor pe cale era carne nefiartă, iar băutura, lapte de cămilă. După trecerea căii celei lungi prin pustia aceea şi peste un pîrîu mare, saracinii au ajuns la locurile lor, unde arapul acela, ducînd pe robii săi la femeia sa, le-a poruncit să se închine femeii şi copiilor, după obiceiul saracinilor.

Plecîndu-şi grumajii săi împreună cu femeia cea robită, s-au închinat stăpînei lor. Iar aceea a pus pe Malh la slujba casei, să aducă apă, să măture gunoiul şi să facă celelalte slujbe mai grele. Deci slujea Malh pentru neascultarea cea părintească, avînd schimbat chipul monahicesc, umblînd gol, după obiceiul acelei ţări, în care, pentru arşiţa soarelui cea mare, abia îşi acoperea acele părţi pe care se cădea să le acopere.

După aceea, i s-a poruncit să pască oile în pustie, unde avea singura răcorire şi mîngîiere în primejdiile sale, că rareori îşi vedea pe stăpînii şi pe împreună robii săi, fiind în singurătate cu oile. Şi se gîndea la Sfîntul Iacob şi la Moise, care altădată au păscut în pustie turmele şi se hrăneau cu brînză şi cu lapte şi se rugau cu dinadinsul, cîntînd psalmii pe care îi învăţase în mînăstire. Cu aceasta se înveselea în robia sa, mulţumind judecăţilor lui Dumnezeu, căci viaţa monahicească pe care voia s-o piardă în patria sa, o află în pustie. Însă negrăite sînt meşteşugurile diavolului în tot locul, căci şi acolo, într-o viaţă ca aceea, Malh s-a aflat de pizmaşul, precum vom auzi.

Văzînd arapul acela pe robul său Malh slujindu-i în toate cu osîrdie şi cu credinţă şi văzînd că se înmulţiseră dobitoacele sale, gîndea în ce chip să-i facă răsplătire pentru slujba lui credincioasă. Şi a socotit să-i dea lui Malh de soţie pe acea femeie robită care a fost adusă cu dînsul pe o cămilă. Chemînd pe Malh, i-a zis despre ea ca s-o ia de soţie. Iar el, nevrînd, spunea că este creştin şi nu i se cade să ia pe aceea ce are bărbat – căci bărbatul ei era dus în robie la alt stăpîn. Atunci arapul, mîniindu-se, şi-a scos sabia şi voia să-l lovească, şi de n-ar fi alergat Malh ca să se apuce cu mîinile de grumazul acelei femei, stăpînul i-ar fi vărsat sîngele în acel loc.

După ce a sosit noaptea, monahul a luat pe femeia aceea în peştera sa şi ce a fost între dînşii acolo, singur fericitul Malh a mărturisit mai pe urmă, astfel: Necaz a fost asupra mea în loc de veselie, şi întristare în loc de mîngîiere; pentru că ne depărtam unul de altul şi unul altuia nu îndrăzneam să zicem nimic. Atunci, cu adevărat mi-am cunoscut robia şi, căzînd la pămînt, am început a plînge călugăria mea, pierdută aşa deodată. Şi ziceam plîngînd astfel: “Pînă la atîta nevoie am venit ticălosul, pînă la aceasta m-au adus păcatele mele, ca la bătrîneţe să-mi pierd fecioria şi să fiu bărbat unei femei străine. Ce mi-a folosit că am lăsat pentru Dumnezeu în tinereţile mele, casa, părinţii şi însurătoarea, dacă voi face aceasta acum, pe care am trecut-o cu vederea de la început? Şi numai pentru aceea rabd aceasta, căci, petrecînd odată în mînăs-tire, am dorit iarăşi patria mea. Ce să facem, o, suflete al meu? Vom pieri, ori vom birui? Să aşteptăm mila lui Dumnezeu cea ajutătoare? Ori să ne ucidem cu sabia noastră? Întoarce sabia ta în tine, o, suflete; pentru că ţi se cade să te temi mai mult de moartea sufletului, decît de moartea trupului, că şi curata feciorie este mucenicie. Deci, să fiu aici ca un mucenic, zăcînd neîngropat în pustia aceasta şi să-mi fiu mie singur muncitor şi mucenic”.

Zicînd acestea, m-am ridicat de pe pămînt, mi-am luat sabia, am tras-o, măcar că strălucea în întuneric şi se vedea vîrful ei fiind foarte ascuţit. Apoi am întors-o spre pieptul meu şi am zis către femeie: “Fii sănătoasă şi vie, o, femeie, iar pe mine să mă ai mucenic mort, mai bine decît bărbat viu”. Iar ea a căzut la picioarele mele şi mi-a zis: “Pe Domnul nostru Iisus Hristos te jur în acest greu ceas şi te rog să nu-ţi verşi sîngele tău pentru sufletul meu. Dacă voieşti să mori, apoi mai întîi spre mine să-ţi întorci sabia şi s-o înfigi în mine. Şi ucigîndu-mă mai întîi pe mine, pe urmă te vei ucide şi pe tine, ca aşa mai bine să ne însoţim între noi, pentru că eu mi-am ales partea, ca măcar de s-ar întoarce bărbatul meu, să-mi păzesc pînă la sfîrşit curăţia, la care m-am deprins în robia aceasta. Deci mai bine doresc a muri decît s-o pierd. Ori pentru aceasta mori, ca să nu te împreunezi cu mine? Eu aş fi voit să mor, dacă tu ai fi cerut aceasta. Deci să mă ai soţie a curăţiei şi să iubeşti împreunarea sufletească, mai mult decît cea trupească, ca stăpînii noştri să te socotească că-mi eşti bărbat; iar Hristos să te ştie că-mi eşti frate duhovnicesc, şi cu înlesnire ne vor crede stăpînii noştri, părîndu-li-se că sîntem în însoţire trupească, de ne vor vedea iubindu-ne între noi”.

Iar eu, zice Sfîntul Malh, m-am înspăimîntat şi m-am mirat de o minte aşa înţeleaptă ca a femeii aceleia şi am iubit-o, şi aşa am întărit cuvînt ca să petrecem împreună în curăţie. Însă niciodată n-am privit spre trupul ei, nici nu m-am atins cu mîna de dînsa, temîndu-mă că-mi voi pierde fecioria, în trăirea cea curată cu dînsa, pe care am păzit-o de la începutul războiului cel cumplit ce ne-a fost.

Într-o duhovnicească însoţire ca aceea, Cuviosul Malh a petrecut zile multe cu aceea femeie întreagă la minte. Şi se făcuseră preaiubiţi de stăpînii lor, căci n-aveau nici un gînd de plecare de la dînşii, pentru că uneori Malh şi cîte o lună întreagă nu mergea la casa stăpînilor săi, stînd în pustie ca un credincios şi osîrdnic păstor al turmei lui.

După multă vreme a robiei sale, Cuviosul Malh, şezînd odată singur în pustie şi nevăzînd pe nimeni, decît numai cerul şi pămîntul, a început în tăcerea sa a-şi aduce aminte de petrecerea sa dinainte, fiind în mînăstire cu monahii, şi mai ales îşi aducea aminte de faţa egumenului său, de la care învăţase Scriptura şi viaţa monahicească; şi cugeta la cuvintele cu care era sfătuit de dînsul, ca să nu se despartă de locaş. Aceea aducîndu-şi aminte şi cugetînd, a văzut înaintea sa nişte furnici mişcîndu-se într-un loc strîmt; unele duceau sarcini mai mari decît ele singure, altele trăgeau seminţe, unele scoteau pămîntul afară şi îşi făceau ca o apărare de ploaie, altele îşi găteau hrană pentru iarnă, mărunţeau grăunţele cu gura, ca nu cumva, muindu-se, să încolţească şi să se întoarcă în iarbă, iar altele scoteau afară pe cele moarte.

Dar ceea ce era mai de mirare, că atîta mulţime fiind, intrau şi ieşeau fără a se împiedica una de alta, nici nu se împingeau, nici nu se strîmtorau, ci mai vîrtos, dacă vedea pe vreuna ducînd sarcină grea, îndată îi ajutau altele.

Malh, privind la ele, şi-a adus aminte de cuvintele lui Solomon, care zice: “Mergi la furnică, o, leneşule, şi-i rîvneşte, văzînd căile ei, pentru că ea îşi găteşte la vremea secerişului multă hrană”. Însă a gîndit şi aceasta, că viaţa din mînăstire este asemenea cu furnicarul, unde slujesc toţi împreună şi nimeni nu are nimic al său, ci toate sînt de obşte. Şi a început a se întrista foarte în robia sa, suspinînd şi dorind să-şi vadă mînăstirea sa şi să vieţuiască în chilia sa de mai înainte.

După ce s-a întors el în casa stăpînului, mergînd la bordeiul său, l-a întîmpinat păruta lui femeie şi, văzîndu-l trist la faţă şi tulburat, l-a întrebat de ce este mîhnit. Malh i-a spus gîndurile sale, iar ea îl sfătuia să fugă şi-l ruga să n-o lase nici pe ea, ci s-o ia cu dînsul şi s-o dea în vreo mînăstire de fecioare. Deci, mult sfătuindu-se de aceasta, au început a se pregăti de fugă, şoptind între dînşii, dar între nădejde aveau şi gînduri de frică. În turma pe care o păştea Malh erau doi ţapi mari, pe care i-a tăiat şi din pielea lor a făcut doi saci, iar carnea a uscat-o şi s-au pregătit de drum; apoi, într-o seară tîrziu, împreună cu sora sa, au luat sacii aceia şi carnea şi au plecat, avînd nădejdea în Dumnezeu.

Şi, alergînd repede, sosind la rîul cel mare care era departe ca la zece stadii de la casa arapului aceluia, au luat sacii aceia, i-au legat tare şi s-au lăsat pe rîu, încălecînd pe saci, iar cu picioarele au înotat în partea cealaltă. Carnea pe care o aveau de drum, udîndu-se de apă, s-a afundat în rîu, rămînînd doar pentru trei zile; şi au băut apă pentru drumul ce-i aştepta. Apoi s-au pornit în cale, alergînd repede, fugind noaptea mai mult decît ziua, pe de o parte de frica saracinilor, iar pe de alta pentru arşiţa soarelui, care ardea cumplit pe acolo. Uneori, însă, mergeau şi ziua, deşi se ardeau de zăduf şi se uitau înapoi, temîndu-se să nu-i ajungă din urmă stăpînul lor.

În a treia zi mergînd ei, au văzut de departe în urma lor doi saracini călări pe două cămile, alergînd repede. Îndată au cunoscut că este stăpînul lor care alerga după dînşii, luîndu-le urma pe nisip. Se temură foarte tare şi, rămînînd ca nişte morţi, aşteptau ca să-i ucidă arapul. Dar, după rînduiala lui Dumnezeu, văzînd de-a dreapta lor o peşteră adîncă ce se întîmplase acolo, au stat înăuntru pe partea stîngă, neintrînd mai adînc într-însa, pentru că se temeau ca nu cumva, fugind de moarte, să cadă la moarte, fiindcă în nişte peşteri ca acelea se întîmplau să fie animale sălbatice, scorpii şi alte jivini purtătoare de otravă.

Deci, temîndu-se şi de stăpînul lor care-i prigonea şi de răutăţile cele înfricoşate din peşteră, stăteau tremurînd, ca şi cum ar fi morţi, gîndind la aceasta: “Dacă ne va ajuta Dumnezeu, vom scăpa de moarte, iar de ne va trece cu vederea pe noi păcătoşii, apoi îndată această peşteră mormînt o vom avea”. Ajungînd arapul la peştera aceea şi legîndu-şi cămilele una de alta, stătea înaintea uşii peşterii cu sabia; iar pe slugă a trimis-o în peşteră, ca să-i scoată afară, pentru că voia ca singur să-i taie pe amîndoi.

Intrînd sluga aceea în peşteră ca la trei sau patru coţi, a trecut de ei, deoarece de la strălucirea soarelui intrînd la umbră, nu putea îndată să-i vadă stînd aproape, dar ei vedeau pe sluga aceea, care striga: “Ieşiţi, tîlharilor! Ieşiţi la moarte! Pentru ce zăboviţi? Ieşiţi, că vă aşteaptă stăpînul!” Aşa strigînd acela, îndată din adîncimea peşterii alergînd o leoaică, l-a apucat de grumaz şi, omorîndu-l, l-a tras la culcuşul său. O, Preabunule Doamne, cît este de mare purtarea Ta de grijă pentru robii Tăi şi cît de grabnic îţi este ajutorul, în cea mai de pe urmă primejdie! O vedeau aceasta Malh şi femeia, şi, o, în cît de mare bucurie şi frică erau împreună; căci văzuseră un vrăjmaş al lor pierind, neştiind ce va face celălalt, care stătea înaintea uşii supărat.

Văzînd arapul că sluga zăboveşte în peşteră şi nici glasul lui nu se aude, a socotit că se împotrivesc doi contra unuia şi, nemaiputînd de mînie să aştepte mai mult, a intrat în peşteră cu sabia scoasă, răcnind cu sălbăticie ca o fiară cumplită. Iar leoaica, auzind glasul, a alergat spre el şi l-a prins, încă neajungînd la fugarii săi; şi, ucigîndu-l şi pe acela, l-a tras alăturea cu dînşii, în culcuşul său.

Un ajutor ca acela minunat şi neaşteptat al lui Dumnezeu văzînd fericitul Malh cu acea fericită femeie, au mulţumit milostivirii lui Dumnezeu celei mari. Dar încă şi după bucuria aceea le mai era frică, ca nu cumva şi pe dînşii să-i mănînce leoaica aceea; însă mai degrabă voiau ca de fiară să moară, decît să cadă în mîinile celor fără de omenie.

Iar leoaica, luîndu-şi cu gura puii săi, a ieşit din peşteră; şi stînd ei mult timp tăcuţi şi văzînd că leoaica nu se întoarce, au ieşit, plecîndu-se ziua acum. Şi au văzut cămilele aproape de peşteră stînd, avînd pe dînsele pîine şi băutură, şi, mîncînd şi bînd, s-au întărit şi s-au bucurat. Apoi, încălecînd pe dînsele, s-au dus în calea lor, mulţumind lui Dumnezeu, şi în zece zile trecînd pustia aceea, au sosit la oştile greceşti şi au spus tribunului toate cele despre dînşii; iar tribunul i-a trimis la Sabin, ducele Mesopo-tamiei. Iar ducele cumpărînd cămilele de la dînşii şi bine gătindu-i de cale, i-a trimis bucuroşi întru ale lor.

Deci, pe acea fericită femeie, Cuviosul Malh a dat-o într-o mînăstire de femei, iar el s-a întors la al său locaş, din care a ieşit, dar a aflat acum mort pe egumenul, părintele său. Şi a spus fraţilor toate cele ce i s-au întîmplat lui; şi şedea în mînăstire fără să iasă, sfătuindu-i pe ceilalţi, ca niciodată să nu treacă cu vederea pe egumen, nici să iasă din mînăstire. Vieţuind cealaltă vreme a vieţii sale cu plăcere de Dumnezeu, a trecut la Domnul, lăsînd după dînsul chip de întreagă înţelepciune, ca să ştie cei mai pe urmă, că întreaga înţelepciune nici de sabie, nici de pustietate, nici de fiară nu se biruieşte. Pentru că cel ce se dă pe sine lui Hristos, poate muri întru dreptate cu trupul, iar cu duhul nu poate fi biruit, întărindu-l Însuşi Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.