Cuviosul Ştefan, Episcopul Vladimirului

Viaţa Cuviosului Ştefan, egumenul Pecerscăi şi Episcopul Vladimirului
(27 aprilie)

Cel care are răbdare, se învredniceşte de toată fapta bună, se bucură în necazuri, este bine iscusit în primejdii şi în ispite se veseleşte, cum a zis Efrem Sirianul, însuflat fiind de Dumnezeu. Unul ca acesta a fost Cuviosul Părintele nostru Ştefan, care, pătimind pentru fraţii săi, deşi a fost mult necăjit, însă Dumnezeu l-a veselit foarte mult; pentru că îşi aducea aminte cuviosul de cuvîntul proorocului şi împăratului David, care zicea: După mulţimea durerilor din inima mea, mîngîierile Tale au veselit sufletul meu. Pentru aceasta toate încercările grele, ca şi cum ar fi fost trimise de la Dumnezeu, le primea cu bucurie. Apoi bine s-a deprins cu iscusinţa la toate faptele cele bune, pentru că din copilăria sa a fost crescut sub mîna celui vrednic de laudă între egumeni, adică a Cuviosului Părintelui nostru Teodosie al Pecerscăi şi a fost ucenicul lui pururea, îndulcindu-se şi hrănindu-se totdeauna de cuvintele cele insuflate de Dumnezeu, ce ieşeau din gura aceluia cea curgătoare de miere, ca un prunc; care ca un fiu cu tatăl s-au unit prin toată asemănarea cea îmbunătăţită.

Pentru aceasta cu dragostea s-a unit şi s-a lipit în inima tuturor fraţilor, de la care mai întîi a fost ales purtător de grijă al rînduielilor bisericeşti. Şi atunci învăţînd singur egumenul, adică Cuviosul Teodosie pe fraţi în biserică, cu duhovniceşti cuvinte, acesta cu vrednicie îi învăţa. Iar după aceea, cînd Cuviosul Teodosie avea să-şi dea sfîrşitul acestei vieţi vremelnice, l-au rugat toţi cu un glas, zicînd: “Ştefan este vrednic ca după tine să ia egumenia. Ştefan să ne fie egumen!”

Cuviosul Teodosie s-a plecat la rugăciunea fraţilor şi chemînd pe fericitul Ştefan, iubitul său ucenic, i-a încredinţat înaintea tuturor, ograda cea plină de cuvîntătoare oi, cele de Dumnezeu însuflate şi biserica fiind pusă pe temelie bună, îl ruga ca să o desăvîrşească. Apoi îl învăţa să păzească rînduiala mănăstirii, să iubească pe fraţi din curată inimă şi neadormit să-şi aibă ochiul ini-mii către Dumnezeu, iar iubirea de străini să nu o uite. Şi aşa s-a mutat la veşnicele lăcaşuri, însă s-a făgăduit ca şi în locul său, Pecersca cea încredinţată fericitului Ştefan, să fie cu ajutorul totdeauna nedespărţit.

Murind Cuviosul Teodosie şi fericitul Ştefan primind egumenia Sfintei Pecersca, lavra cea făcătoare de minuni, se nevoia foarte mult, silindu-se la zidirea sfintei de Dumnezeu însemnatei biserici, pe care Cuviosul Teodosie începuse a o zidi, precum şi la toată iconomisirea mănăstirească. Şi cu darul lui Dumnezeu, prin rugăciunile părinţilor noştri Antonie şi Teodosie, nu după mulţi ani s-a săvîrşit biserica. Mănăstirea din nou a îngrădit-o şi a mutat acolo pe fraţi din mănăstirea cea veche, lăsînd numai puţini dintre dînşii. Cuviosul Părintele nostru Ştefan a rînduit şi aceasta, ca în mănăstirea lui totdeauna să se săvîrşească Sfînta Liturghie pentru fraţii cei răposaţi şi pentru fericiţii ctitori. Iar Dumnezeu îi dădea toate din belşug spre trebuinţa lui, încît se înmulţea lucrul acela, cu darul lui Dumnezeu.

Dar vrăjmaşul, care urăşte binele şi se luptă totdeauna cu robii lui Dumnezeu, a zavistuit grija cea atît de mare a fericitului pentru locaşul lui cel sfînt; şi slujindu-se cu meşteşugirile sale cele rele, o tulburare ca aceea a făcut între unii fraţi, încît nu numai că a scos din egumenie pe acela, pe care mai înainte singuri cu un glas îl aleseseră; dar l-a îndepărtat şi din mănăstire, deşi era nevinovat. Însă toate acestea le-a răbdat Cuviosul Ştefan cu vitejie de la fraţii săi şi cu dragostea nu se depărta nicidecum de la aceia, de la care era depărtat cu trupul; ci cu dinadinsul se ruga lui Dumnezeu pentru dînşii, urmînd în aceasta celui de un nume cu sine, Sfîntul Întîiul Mucenic Ştefan, şi zicea: “Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” Pentru că era atras sfîntul de dragostea Cuviosului Teodosie, ca fierul de magnet.

Mulţi din boieri şi din dregători aflînd de un necaz ca acesta al Cuviosului Ştefan, fiind fii duhovniceşti ai lui şi încredinţaţi lui de Cuviosul Teodosie, le-au părut rău, că duhovnicescul lor părinte a pătimit aşa, şi de milă, i-au dat din averile lor destul, pentru cele de trebuinţă. În acea vreme, Cuviosul Ştefan aducîndu-şi aminte de acele preaslăvite minuni, cărora singur a fost văzător, cum ar fi meşterii din cetatea lui Constantin care au venit la Cuvioşii Părinţi Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi, aducînd cu ea icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi au povestit şi vedenia împărătesei din Vlaherna. Apoi, ajutîndu-i Dumnezeu, cu ajutorul Cuvioşilor Părinţi Antonie şi Teodosie, şi-a zidit o mănăstire, nu departe de a Pecersăi, la Clova, în care a zidit şi o biserică din piatră în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi în pomenirea punerii cinstitului veşmînt al Ei, după felul bisericii din cetatea lui Constantin, ce este în Vlaherna. Şi în toţi anii făcea praznic luminat în 2 zile ale lunii Iulie, şi adunînd acolo mulţi fraţi, vieţuia cu plăcere de Dumnezeu.

Iar tipicul bisericii şi în toată rînduiala iconomisirii mînă-stireşti, precum o primise de la Cuviosul Teodosie în mănăstirea Pecersca, aşa a poruncit să se păzească şi într-a sa mănăstire. Şi arătînd multe isprăvi, spre folosul celor dreptcredincioşi, mergea din putere în putere, încît şi în cele mai depărtate părţi era slăvit şi ştiut de mulţi pentru viaţa lui cea îmbunătăţită. Pentru aceasta, cînd s-a sfîrşit episcopul slăvitei cetăţi a Vladimirului, pe care acel mare stăpînitor Vladimir o zidise în numele său, atunci acel cuvios a fost ales la arhierescul scaun al cetăţii aceleia şi a fost hirotonisit de prea sfinţitul Mitropolit Ioan al Kievului. Şi păştea bine oile cele încredinţate de Dumnezeu, făcîndu-se chip turmei, cu cuvîntul, cu viaţa, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa şi cu curăţia.

Apoi prin bunăvoinţa lui Dumnezeu şi cu sfatul Fericitului Ioan, egumenul Pecerscăi şi al tuturor fraţilor, aveau să se mute cinstitele moaşte ale Cuviosului Părintelui nostru Teodosie din peşteră în biserica cea zidită de Dumnezeu. În acea vreme vrednică de minune, acest episcop Ştefan, venind de la Vladimir, s-a aflat la Clova în mănăstirea sa şi a văzut în noaptea aceea peste cîmp, o rază mare strălucind deasupra peşterii şi socotind că se mută cinstitele moaşte ale Cuviosului Teodosie – aflînd scopul acela -, s-a mîhnit foarte, căci le mută fără dînsul. Şi îndată a încălecat pe un cal şi a alergat degrabă spre peşteră, luînd cu dînsul pe Climent, pe care îl pusese egumen în locul său la Clova.

Şi mergînd a văzut de departe raza care i se arătase deasupra peşterii; însă cînd s-a apropiat, a văzut acolo lumînări multe. Şi, mergînd, la peşteră, nimic din acestea n-a mai văzut; şi a înţeles că într-adevăr s-a învrednicit a vedea lumina dumnezeieştii slave, din cinstitele moaşte ale Cuviosului Teodosie; pentru că săpase deasupra cinstitelor lui moaşte şi le dusese la uşa peşterii. Iar în altă zi, după vedenia aceea, a slujit şi Sfîntul Ştefan la mutarea cinstitelor moaşte ale părintelui şi învăţătorului său, Cuviosul Teodosie.

Apoi, ducîndu-se în ale sale la scaunul Vladimirului, a făcut multe fapte bune spre sporirea cuvîntătoarei sale turme; pentru care s-a găsit vrednic de cununa slavei celei neveştejite, pe care de la începutul anilor săi a însemnat-o pentru numele său, iar cu faptele a căutat-o. Şi aşa, după mulţi ani, pentru primirea acelei cununi, s-a dus la Hristos Începătorul păstorilor, în anul de la zidirea lumii 6602, iar de la naşterea lui Hristos 1094, în 27 de zile ale lunii Aprilie. Cu rugăciunile Cuviosului Ştefan, purtător de cunună, învredniceşte-ne şi pe noi, Hristoase, Dumnezeule, a merge către Slava Ta şi a Părintelui Tău Celui fără de început, a Duhului Celui de o fiinţă cu Tine, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.